Dileme de rahat

O s-o las sa cureţe totu' de pe mine sau să cureţe prin mine...să mă cureţe pe dinăuntru.
Marea asta interioară..
Problema e că oceanu-ăsta superb aduce cu el o grămadă de rămaşiţe otrăvitoare de la navele scufundate..otrav-aia e diluată de apă, da' cum se duc valurile, rămâne-n urmă rahatu, în corpul meu. Ia la fel de bine cum şi dă, îmi ia endorfina şi centrii nervoşi ai rezistenţei la durere. Şi lor le trebuie mult până să se-ntoarcă. 
E oribilă culoarea pereţilor din dărămătur-asta de căcat. 
Mă terorizează. 
Tre' s-o fi schimbat cu ani în urmă de către vreun meşter de coşciuge..se potriveste, c-aşa-s şi eu, o meşteriţă de coşciuge şi reflexele mele nu se-mbunătăţesc..da' totu-i aici, totu-n strânsoare-asta năduşită. Seringă, ac, lingură, lumânare, brichetă, pacheţel cu praf, totu-i bine, totu-i frumos; da' mi-e teamă că toată mare-asta interioară o să sece-n curând, lăsând în urmă tot rahatu-ăla otrăvitor, eşuat în corpul meu.
La-nceput mi-am făcut înc-o doză. 
Pe când îmi ţin mâna tremurând deasupra lumânării, aşteptând să se dizolve prafu, mă gândesc. Mai multă mare pe teren scurt, mai multă otravă pe termen lung. 
Da' gându-ăsta nu-i nici pe departe de-ajuns ca sa mă împiedice să fac ceea ce trebuie să fac.